Lucrarea de faţă a fost scrisă la munte în postul Paştelor anului 1954.

În acele timpuri când ne aflam la munte, obişnuiam ca meditaţie să-L urmăm pe Isus pas cu pas în cei trei ani şi jumătate care i-a petrecut în lucrarea Sa mesianică pe pământ. Nu aveam la îndemână decât ceea ce spuneau cele patru Evanghelii, dar pătrundeam cu gândul şi cu inima mai departe decât versetele biblice destul de laconice.

Când Isus a spus că „păsările cerului au cuiburile lor”, iar vulpile, „vizuina lor”, dar Fiul Omului n-avea unde-şi pleca capul, înţelegeam atât de bine această realitate, pentru că o trăiam obligaţi înşişi noi. Am învăţat să-L înţelegem şi să-L iubim pe Isus, şi pe această latură a existenţei omeneşti, şi nu numai pe El, dar şi pe ceilalţi ucenici, care au lăsat totul şi şi-au sacrificat viaţa pentru cel mai sfânt ideal, reprezentat prin Isus.

Am căutat să-i înţelegem ca oameni cu slăbiciunile lor, cu îndoielile lor, dar şi cu hotărârea lor de a-L urma pe Isus fără condiţii.
Cuvintele lui Toma „să mergem şi noi să murim alături de El”, reprezintă poate cel mai deplin crez al lor.

Dacă nu mai credeau într-o împărăţie lumească aici pe pământ, cum au sperat ani de zile, rămânea datoria de onoare, de a împărtăşi din dragoste soarta lor cu a Lui.

Neavând cunoştinţe geografice despre Palestina acelor vremuri, fără să vrem, am romanizat într-un fel acele întâmplări, ca şi când s-ar fi petrecut pe teritoriul nostru, în împrejurări asemănătoare cu cele pe care le trăiam noi.

Fără să vrem i-am naţionalizat într-un fel şi pe apostoli. Parcă acţiunea s-ar fi petrecut în preajma noastră, la noi în ţară, şi parcă în timpul nostru.

Îi puteam asemui pe apostoli cu oameni luaţi din satele şi oraşele ţării noastre. Nici chiar Iuda n-a făcut excepţie. N-am pornit la descrierea lui cu vinovăţia relatată în Evanghelii, cât am căutat să-l înţelegem în lumina a ceea ce se petrecea la acea vreme în ţara noastră.

N-am scris cu gândul să mai adăugăm vreo lovitură omului despre care Isus a spus că „era mai bine să nu se fi născut”, cât am căutat să înţelegem pe vânzătorii de fraţi şi de idealuri, care ne-au salutat cu intenţii ucigaşe, pe noi cei de-atunci.

Am urmărit să pătrundem în tenebrele unor astfel de suflete, ale unor oameni, care pentru arginţi, favoruri şi ambiţii deşarte, erau în stare să îşi vândă fratele, consăteanul de lângă ei.

Nu pe Iuda din Cheriot am vrut să-l detest, ci pe acela posibil de lângă noi.

Unii dintre semenii noştri poartă în sufletul lor înclinaţia spre vânzare de frate şi de ideal, chiar dacă nu au ocazia să o înfăptuiască, ei seamănă cu unii câini, ce poartă virusul turbării în ei, fără să se îmbolnăvească.

Scopul nostru a fost ca aceşti oameni să ia aminte!
Ion Gavrilă Ogoranu